Posmuș/Paszmos/Paßbusch și istoria comunităților sale

 

-106: Dacia

Nu există dovezi care să indice existența unei așezări în Posmuș în antichitate. Cu toate acestea, există unele dovezi ale unor așezări din epoca dacică în regiunea din jurul Posmușului. La Șieuț, la câțiva kilometri de Posmuș, arheologii au găsit ceramică din epoca dacică într-o fortificație romană, unele surse indicând artefacte scitice. Ceramica dacică este, de asemenea, destul de răspândită în zonele din jurul Bistriței, alături de artefacte din epoca neolitică.

 

106-271: Imperiul Roman

Nu există dovezi care să indice existența unei așezări în Posmuș în timpul erei romane. Cu toate acestea, există dovezi arheologice solide că actualul sit al localității Posmuș se afla în apropierea fortificațiilor care delimitau granița nordică a provinciei Dacia a Imperiului Roman (așa numitele Limes Dacicus). De fapt, romanii au construit cinci cetăți de graniță și turnuri rotunde în granițele județului Bistrița-Năsăud, fiecare dintre ele cu o vedere spre structuri de palisadă și șanțuri de apărare. Cele mai multe sunt încă vizibile și sunt cartografiate corespunzător de către Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud. Cel mai apropiat avanpost roman se afla la Orheiu Bistriței, la 4 ore de mers pe jos de la Posmuș. Rămășițele unui turn, cu gard de palisadă și șanț de apărare pot fi văzute la puțin peste o oră de mers pe jos de sat. În 271, Imperiul Roman a abandonat Limes Dacicus și și-a retras armata și administrația din Dacia de Nord, retrăgându-se treptat la sud de Dunăre, în provincia Moesia. Ulterior, teritoriul a căzut în mâinile goților.

​

Secolele III-XI: Evul Mediu Timpuriu

Lipsesc dovezile arheologice în ceea ce privește situația zonei pentru perioada cuprinsă între secolele al III-lea și al XI-lea. Știm din istoria mai larg acceptată că această parte a Transilvaniei de Nord a trecut de la Imperiul Hun (secolele IV-V) la Regatul Gepid (secolele V-VI) și la Hanatul Avar (secolele VI-IX). În urma cuceririi teritoriului de către slavi din secolul al IX-lea, zona intră în cele din urmă sub stăpânirea căpeteniilor maghiare. Regele Ștefan I al Ungariei unifică teritoriile căpeteniilor sub o singură coroană maghiară în 1002, stabilind Ungaria medievală timpurie ca graniță a creștinismului apusean. Faptul că numele Posmuș își are originea în limba slavă poate duce cu gândul la faptul că aici a existat mai demult o comunitate vorbitoare de limbă slavă.

 

Secolele XI-XIII: Evul Mediu Clasic 

Stăpânirea maghiară asupra Transilvaniei (numele apare în documentele maghiare încă din 1075) a fost puternic contestată de mai mulți războinici din zonă, cei cumani reprezentând cea mai gravă amenințare. În cele din urmă, însă, statul maghiar s-a impus și a instituit o administrație funcțională în Ardeal. Confruntată cu atacuri devastatoare, în secolele al XII-lea și al XIII-lea (invazia mongolă din 1241 a produs un dezastru înfiorător), monarhia maghiară a invitat coloniști vorbitori de limbă germană, în principal din Rin și Luxemburg, să apere granițele estice ale regatului cu satele lor fortificate. Sosirea sașilor coincide cu prima atestare scrisă a zonei din jurul Posmușului. Astfel, în 1206, cea mai veche așezare săsească și cea mai apropiată de Posmuș a fost în Bistrița, cu numele Nösen (de unde și termenul Nösnerland pentru părțile de limbă germană din jurul Bistriței). Din nefericire pentru coloniștii sași, Posmuș nu se afla pe pământuri regale, ceea ce le-ar fi oferit un statut favorabil (statut de popor liber de feudali și autonomie administrativă acordate direct de rege), ci pe pământuri feudale, ceea ce i-a făcut vulnerabili în fața autorității stăpânului local. Posmuș datează din 1319 ca donație a regelui maghiar Carol I (Robert de Anjou) către un anume Simon de Kacsik. Istoria sașilor subliniază faptul că, după primele decenii de autonomie, sașii care au avut ghinionul de a nu se afla pe pământurile regale, cum erau cei din Posmuș, au căzut treptat în șerbie față de feudalii locali, o categorie socială preponderent maghiară, dar care a inclus în acele secole și căpetenii săsești și românești. Șerbia transilvăneană a fost varianta cea mai gravă a iobăgiei europene, presupunând servitutea personală, în care țăranul era legat atât de stăpân, cât și de pământ. Cu timpul, șerbia a influențat negativ dezvoltarea socială și economică a sașilor din Posmuș în raport cu sașii liberi de pe pământurile coroanei de la nord și sud de Bistrița.

 

Secolul XIV-XVI: Evul Mediu Târziu 

În această perioadă, Posmuș a făcut parte din epoca de aur a economiei medievale transilvănene. Cu toate acestea, din perspectiva unui țăran obișnuit, beneficiile acestei prosperități transilvănene au fost mai puțin evidente. După ce otomanii au ocupat Balcanii și Asia Mică, o redirecționare a comerțului internațional a început să favorizeze economia transilvăneană. Acest eveniment geopolitic, împreună cu consolidarea unor state mai stabile în Valahia și Moldova, a adus oportunități de afaceri fără precedent sașilor transilvăneni, care au beneficiat cel mai mult de specializarea lor preexistentă în producția textilă și metalurgică, alături de abilitățile lor avansate în domeniul construcțiilor. Într-adevăr, în această perioadă, orașele săsești au căpătat o mărime remarcabilă, breslele săsești bistrițene, de exemplu, trăind o perioadă de prosperitate în special datorită comerțului cu Moldova. În consecință, reprezentanții sașilor și-au concentrat capitalul pentru a ridica statutul elitei săsești față de poziția dominantă tradițională a nobilimii maghiare. Această perioadă de prosperitate bazată pe comerț a fost prelungită de victoria otomanilor asupra regatului maghiar în 1526, care a inaugurat 150 de ani de cvasi-independență a Transilvaniei, acordată de otomani în schimbul unei colaborări tributare. Din nefericire, aceste secole de prosperitate vin la pachet cu nedreptăți structurale: în urma rebeliunii eșuate a țăranilor transilvăneni, condusă de căpitanul de cavalerie secui Gheorghe Doja, alianța politică dintre burghezii sași, aristocrația maghiară și stăpânii secui a reafirmat servitutea celor mai mulți țărani transilvăneni și i-a ținut blocați la stăpânul lor feudal de care fuseseră legați. Este important de subliniat că această hegemonie politică a avantajat elita și nu comunitățile săsești și maghiare din Transilvania ca atare. Deși majoritatea șerbilor erau vorbitori de limbă română, supuși unei duble excluderi din cauza credinței lor ortodoxe, considerată eretică în legislația maghiară medievală, mase mari de țărani maghiari și, într-o măsură mai mică, de țărani sași erau și ei șerbi, în această situație fiind menționați și ruteni, sârbi, bulgari și cumani. Șerbii sași și români din Posmuș ilustrează tocmai această excludere multietnică. În perioada medievală târzie, majoritatea romilor din Transilvania aveau statutul de șerbi domnești, trăind în condiții extrem de marginalizate pe domenii și în orașe. Un număr mai mic de romi erau robi, o condiție care a existat predominant în teritoriile valahe și moldovenești ale Transilvaniei. Din nefericire, lipsesc informațiile specifice despre viața oamenilor obișnuiți din Posmuș și în această perioadă.

​

Perioada post-medievală: Secolele XVII-XVIII

Războaiele devastatoare și bolile au făcut ravagii în Bistrița și în jurul acesteia în secolul al XVII-lea. În 1602, mercenarii imperiali ai habsburgilor au asediat îndelung Bistrița și au jefuit zonele învecinate. Apărătorii secui au reușit să păstreze orașul, dar, confruntați cu ciuma, sașii au acceptat o taxă mare în schimbul plecării mercenarilor. Epidemia de ciumă, care a ucis o treime din populație, a distrus în mare parte baza de competențe mestesugăresti a orașului. În 1671, tătarii și otomanii au atacat din nou zona, obținând, din nou, taxe grele în schimbul păcii. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului, habsburgii i-au învins pe otomani, iar Transilvania a devenit parte a unui vast imperiu, capitala ei fiind Viena până în 1867. Ca urmare, structura socială a teritoriului din jurul Posmușului a intrat sub barosul unui imperiu în curs de modernizare. Extinderea puternicei și centralizatei mașinării fiscale a Vienei, modernizarea juridică și reorganizarea militară au pus la încercare mai ales alianța dintre aristocrația maghiară și clasele negustorești săsești. Astfel, crearea, în 1697, a Bisericii Romane Unite cu Roma a permis monarhiei catolice centralizatoare de la Viena să creeze o opoziție mai bine educată și mai bine structurată față de grupurile privilegiate. Amenințată de impozitarea imperială a pământurilor lor recent recuperate de la otomani, o parte a aristocrației maghiare a organizat un război de independență împotriva Habsburgilor, Răscoala curuților (1703-1711), care a eșuat în cele din urmă, și ale cărui bătălii definitive au avut loc în nordul Transilvaniei, cele două tabere mobilizând contingente internaționale ample, de la soldați danezi la soldați sârbi. În cursul secolului al XVIII-lea, reformele militare au transformat zona covârșitor românească și greco-catolică din Valea Someșului, la nord de zona Posmuș, într-o vastă comunitate emancipată care servea în armata austriacă, fapt care a dus la îmbunătățirea în zonă a standardelor de locuire și de productivitate a muncii prin folosirea expertizei austriece și dezvoltarea propriilor instituții de învățământ care, la rândul lor, au contribuit la crearea unei elite românești educate care a început să ceară acces la birocrația de stat. Același statut a fost acordat și agricultorilor secui aflați nu departe la vest de domeniul Teleki din Posmuș. În afara acestor zone locuite de agricultori independenți transformați în soldați imperiali, șerbii, precum cei din Posmuș, au privit cu emoție reformele împăratului Iosif al II-lea, deoarece aceste reforme presupuneau impozitarea stăpânilor și slăbirea controlului acestora asupra muncii din economia latifundiară a Transilvaniei. Aceasta muncă a fost în cea mai mare parte a fost efectuată de români și, într-o oarecare măsură, de maghiari. Însă, anularea reformelor ca urmare a rezistenței aristocrației a dus la reproducerea organizării sociale medievale în această parte a Transilvaniei. În 1783, Curtea de la Viena a ordonat abolirea sclaviei în imperiu, dar și represiunea identității culturale a romilor din Transilvania, această din urmă inițiativă nefiind însă aplicată cu fermitate. Redecorarea relativ costisitoare a bisericii săsești din Posmuș sugerează că cel puțin unii dintre membrii comunității săsești au folosit abilități profesionale în afara agriculturii pentru a scăpa de economia feudală.

 

Epoca modernă (de la secolul al XIX-lea încoace)

Epoca de stabilitate care a urmat războaielor napoleoniene a însemnat și o perioadă de conservare a economiei politice transilvănene, care a stagnat în mare parte sub povara veniturilor fiscale slabe (rezultatul scutirii de impozite a aristocrației), a urbanizării lente, a creditelor reduse și a infrastructurii înapoiate. Acumularea de capital de către țărani a rămas limitată de instituțiile feudale supraviețuitoare, agricultorii sași și ciobanii români care aprovizionau orașele în mare parte săsești, respectiv țăranii soldați din regimentele de grăniceri ale imperiului fiind singurii beneficiari ai acestei epoci de modernizare în Europa. Timpul a stat în loc în locuri precum Posmuș, însă, cel puțin până a izbucnit Revoluția maghiară din 1848, care a adus reforme sociale liberale (abolirea șerbiei fiind cea mai importantă), dar și un tragic război civil în Transilvania care i-a pus pe revoluționarii maghiari împotriva trupelor imperiale care s-au bucurat de sprijinul românilor și sașilor. Războiul civil a avut și o componentă socială, domeniile aristocratice fiind devastate de șerbi în multe cazuri, inclusiv în Posmuș, unde castelul Teleki a fost distrus în mare măsură, ceea ce i-a determinat pe Teleki să îl abandoneze pentru câteva decenii. După înfrângerea revoluției, imperiul a abolit șerbia și a introdus alte reforme liberale. În Posmuș, atât românii, cât și sașii au devenit țărani liberi, dar au avut acces la resurse inegale atunci când au încercat să profite de noul lor statut: în timp ce țăranii sași și-au folosit mai ales programele de formare profesională ale meșteșugarilor sași din zona Bistriței și formarea în construcții și tâmplărie pentru a-și spori veniturile și terenurile, țăranii români au rămas în continuare fără proprietate și, prin urmare, dependenți de domeniul Teleki. Această situație a rezistat și în perioada de prosperitatea economică care a urmat revenirii Transilvaniei sub autoritatea maghiară în 1867, odată cu formarea Imperiului Austro-Ungar, perioadă care a coincis cu o puternică dezvoltare economică, precum și cu episoade de tensiune politică între naționalismul maghiar și cel românesc, care au culminat în timpul Primului Război Mondial și a integrării contestate a Transilvaniei în statul român între 1918 și 1920. Reforma agrară din 1921, care a urmat după integrarea Transilvaniei în statul român, nu a îmbunătățit decât marginal situația, în ciuda faptului că domeniul Teleki a fost redus pe scară largă prin legislația de redistribuire a terenurilor, care a stabilit condiții mult mai nefavorabile pentru aristocrația maghiară decât pentru aristocrația românească din Vechiul Regat. Pentru sași, viața sub statul românesc interbelic a venit la pachet cu o expunere tot mai mare la proiectele politice ale Germaniei în Europa de Est și la expansiunea național-socialismului. Evacuarea de către Wehrmacht a tuturor sașilor din Transilvania de Nord, în octombrie 1944, a pus capăt la șase secole de prezență săsească în Posmuș, iar cei câțiva sași care s-au întors au părăsit și ei satul în anii 1970, după o perioadă în care comunitatea săsească din Transilvania s-a confruntat cu o represiune extinsă, inclusiv cu deposedare de gospodării și deportare în Uniunea Sovietică. După cel de-al Doilea Război Mondial, naționalizarea domeniului Teleki și întemnițarea ultimului moștenitor Teleki de către regimul comunist au făcut parte din încheierea poveștii mai ample, de aproape un mileniu, a vieții aristocratice maghiare în Transilvania. După decenii de agricultură colectivă comunistă, în care castelul Teleki a fost sediul și depozitul fermei de stat, astăzi Posmuș face parte dintr-o economie de piață în care sătenii români și romi trăiesc dintr-o combinație de agricultură de subzistență, muncă agricolă în agrobusiness, locuri de muncă industriale în orașele și satele învecinate, precum și din migrația internațională pentru muncă. Cât despre sași, memoria lor rămâne prinsă în presiunea tragică a naționalismului local și a fenomenului pe care un istoric l-a numit „filogermanism fără germani”.